Take Ionescu (1858-1922) „Europeanul”

· Români celebri
Author

TakeIonescu2În urmă cu un secol, Take lo­nescu s-a remarcat în ţară şi apoi pe plan european ca o stră­lucită personalitate politică. S-a născut într-o familie modestă, la Ploieşti, la 13/25 octombrie 1858. Pe linie ma­ternă se trăgea dintre românii bal­canici. A terminat studiile liceale la Cole­giul Sfântul Sava, perioadă în care a fost atras spre literatură publicând nuvele, versuri etc. În 1875 se afla la Paris ca student la Facultatea de Drept.

Ani de-a rândul s-a pregătit nu numai pentru meseria de jurist, dar şi pentru a deveni un om de cultură umanistă, interesându-l totodată şi problemele de politică naţională şi universală. Şi-a făcut o serie de relaţii utile, atât în rândurile studenţilor români din capitala Franţei, grupaţi într-o societate a lor şi un cenaclu literar şi politic, cât şi în rândul unor personalităţi franceze, care au avut mai apoi un rol important în cultura şi politica europene. S-a afirmat chiar în calitate de conferenţiar, popularizând între altele ideea că, în vremurile medievale, românii au fost „santinela civilizaţiei şi apărătorii creştinătăţii la porţile Orientului”.
În anul 1881 a publicat o teză de doctorat, care a fost multă vreme o carte clasică pentru jurişti. În paralel a început să participe la reuniuni continentale şi să se remarce prin talentul său oratoric deosebit, care i-a adus porecla de „Gură de aur”.
În toamna anului 1881 şi-a început cariera bucureşteană. Momentul era evocat apoi de el însuşi astfel: „Am intrat în viaţă obscur şi fără avere”. S-a afirmat în egală măsură ca avocat şi ca publicist. De altfel, de-a lungul întregii sale vieţi ziaristica a fost în egală măsură o preocupare şi o armă permanentă.
A colaborat la multe publicaţii din ţară şi străinătate. A fost chiar întemeietor de publicaţii. Încă de la început a scris despre problematica naţională şi politica externă a României, afirmând ideea idealului naţional al unităţii tuturor românilor. A devenit unul dintre conferenţiarii preţuiţi de la Ateneul Român.
În anul 1884 şi-a început cariera politică, ulterior dublată de cea de diplomat şi care avea să se încheie doar o dată cu sfârşitul vieţii sale.
Atunci, la vârsta de 26 de ani, Take Ionescu a devenit deputat, impunându-se rapid în viaţa parlamentară. Timp de doi ani a desfăşurat activităţi în cadrul grupării liberale, după care s-a încadrat în Partidul Conservator.
Începând din 1891, de la vârsta de 33 de ani, a început şi cariera minis­terială. A fost, între anii 1891 şi 1921, în şapte rânduri, ministru la depar­tamente din cele mai diverse, precum: culte şi instrucţiune, finanţe, interne, externe. Cariera lui ministerială a culminat cu cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri (1921-1922), după ce în toamna anului 1918 mai fusese în Consiliul Naţional Român de la Paris, adevărat guvern român în exil, în condiţiile complexe ale primei conflagraţii mondiale.
Dincolo de preocuparea firească pentru problematica internă a ţării, respectiv a domeniilor în care a avut responsabilităţi politice, el s-a preocu­pat în mod deosebit, statornic, de situa­ţia românilor de peste hotare. Astfel, de exemplu, la sfârşitul seco­lului al XIX-lea, a asigurat consistente subvenţii pentru instituţiile culturale şi ziarele româneşti din Ardeal. A fost până la primul război mondial un susţinător deosebit al cauzei românilor balcanici, fiind deosebit de popular şi de iubit de aceştia. Regele Carol I l-a considerat „cel mai inteligent român din timpul domniei sale”.
În condiţiile complexe de după răscoala ţărănească din 1907, Take lonescu a întemeiat un nou partid pe care l-a denumit „conservator demo­crat” şi care a obţinut imediat impor­tante succese electorale. Credincios ideii sale de rotaţie guvernamentală a doar a două partide politice, regele Carol I nu i-a încredinţat, atâta timp cât a domnit, mandat pentru formarea unui guvern.
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Take Ionescu a stabilit ample legături la nivel european, fiind politicianul care a întreprins cele mai numeroase călătorii politice în Europa. A stabilit contacte şi/sau a avut legături cu personalităţi remarcabile, care erau, sau au devenit, miniştri, cancelari, premieri, preşedinţi de stat. S-a ilustrat în plan continental mai întâi cu ocazia războaielor balcanice din anii 1912-1913. A încercat atunci, în timpul unui periplu prin marile capitale europene, o soluţionare paşnică a contradicţiilor ce antrenau încet lumea spre un război continental.
Atunci, ca şi mai târziu, a militat pentru o apropiere între statele balca­nice, deci pentru linişte şi securitate într-una din zonele cele mai nevralgice ale lumii din acea perioadă. A avut un rol de seamă, mai ales în culise, în timpul conferinţei de pace de la Bucureşti, din vara anului 1913, care a dat o nouă hartă politică spaţiului sud-est european. Atunci s-a împrietenit cu importante personalităţi precum sâr­bul Nicola Paşici şi grecul Elefterie Venizelos. La sfârşitul lunii octombrie, ca mediator internaţional, a reuşit să asigure semnarea păcii dintre Turcia şi Grecia, asigurându-i-se fastuoase sărbătoriri şi la Atena şi la Constan­tinopol.
O nouă etapă a început în existenţa sa în vara anului 1914 o dată cu declanşarea primului război mondial. Atunci avea să declare cu o rară capa­citate de previzionare: „Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se, vom vedea atotputernicia Americii şi vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revolu­ţionar”. Iniţial s-a situat pe poziţia neutralităţii României. A devenit apoi, în numele politicii instinctului naţional, unul dintre cei mai de seamă animatori ai intrării României în război alături de Antantă în scopul eliberării fraţilor aflaţi sub stăpânirea Austro-Ungariei. În condiţii complexe, în decembrie 1916, a intrat în calitate de vicepre­şedinte în guvernul de uniune naţio­nală, prezidat de Ion I.C. Brătianu.
După înfrângerea vremelnică a românilor şi semnarea armistiţiului cu Puterile Centrale din decembrie 1917, Take Ionescu a ales calea exilului pen­tru a continua lupta prin propagandă şi diplomaţie. A întemeiat şi a condus cu energie şi strălucire Consiliul Naţional al Unităţii Române, recunoscut ca repre­zentant legitim, autorizat, al românilor. A obţinut recunoaşterea legitimităţii unirii tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” într-un singur stat. Chiar de la sfârşitul anului 1918, a lansat ideea strângerii laolaltă a statelor mici dintre Marea Baltică şi Marea Mediterană, pentru ca împreu­nă, formând un bloc de 75 de milioane de oameni, să-şi asigure în egală măsu­ră interesele şi securitatea. Din această idee s-a născut apoi Mica Înţelegere, grupând laolaltă România, Cehoslovacia şi Iugoslavia.
Întemeierea Micii Înţelegeri, impor­tantă alianţă regională din perioada interbelică, a fost ultimul act politic important al unei personalităţi de excepţie ce a sfârşit pe neaşteptate la 21 iunie 1922, pe insula Capri.
Recunoaşterea sa internaţională era confirmată din mesajele trimise de familia regală a României, regele Alexandru al Iugoslaviei, preşedinţii Franţei şi Cehoslovaciei, premierii Italiei, Greciei, Iugoslaviei, Bulgariei, de numeroşi alţi şefi de guverne şi de miniştri din întreaga lume.