Nicolae de Hohenzolern (1903-1977), un prinţ al României prin Europa

· Români în lume
Author

Cel de-al patrulea dintre cei şase copii, băieţi şi fete, ai foştilor monarhi ai României, regele Ferdinand şi regina Maria, s-a născut la Sinaia la 5 august 1903. În calitate de fiu al familiei moştenitoare a tronului României, era nepot al unor capete încoronate ale Europei având drept bunici pe linie maternă atât pe regina Victoria a Angliei, cât şi pe ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei. De altfel tânărul prinţ, la naşterea sa, avea să fie luat în considerare în legătură cu succesiunea la tron. Se înrudea într-un fel sau altul, practic, cu toate casele suverane ale Europei. I-a avut de altfel ca naşi pe împăratul Nicolae al II-lea  al Rusiei şi pe soţia acestuia.
De timpuriu a început să cutreiere Europa şi Orientul Apropiat, la rude, în spaţiul germanic al strămoşilor, la curţi europene sau pentru instruire. Astfel în anul 1910 la întoarcerea din Egipt va­sul „Traian“ pe care se afla a fost atacat în portul grecesc Pireu, ceea ce a provocat un incident diplomatic. Înainte de primul război mondial a fost trimis la unul dintre cele mai presti­gioa­se colegii britanice, „Eton“. Ar fi dorit să facă studii de medicină, însă unchiul sau, regele Carol I, l-a obligat să urmeze o pregătire de militar şi om politic. La fel ca nepotul său, devenit mai târziu rege al României, Mihai de Hohenzollern, a manifestat constant de-a lungul întregii sale vieţi pasiuni deose­bite pentru mecanică, aviaţie şi sport.
După izbucnirea primului război mondial şi o şedere de mai mulţi ani în spaţiul britanic, a revenit în ţară. În toam­na anului 1914 tatăl sau, Ferdi­nand, a devenit rege al României iar el al doilea în ordinea succesiunii la tron, după fratele său mai mare, principele Carol. În aceste împrejurări în doua rânduri a fost în centrul atenţiei. În anii 1918 şi 1919 prinţul Carol a renunţat în mod formal la calitatea lui de moşte­nitor şi membru al familiei regale. În astfel de condiţii urma ca prinţul Nicolae să fie declarat moştenitor urmând să devină monarh. A rămas însă mereu în umbra coroanei Ro­mâ­niei, mai ales după ce în anul 1921, ca urmare a căsătoriei prinţului Carol cu principesa Elena a Greciei, s-a născut fiul acestuia, devenit mai târziu regele Mihai.
În anii postbelici, prinţul Nicolae s-a aflat mai multă vreme în spaţiul bri­tanic unde a urmat studii militare şi o vreme, în calitate de rudă apropiată a familiei regale de la Londra, a servit în flota militară a Angliei. A revenit în ţară cu ocazia crizei dinastice declanşate de cea de-a treia abdicare a fratelui său mai mare, Carol, în decembrie 1925.
În ianuarie 1926 a devenit prim regent, funcţie preluată efectiv odată cu moartea tatălui sau, regele Ferdi­nand, în iunie 1927. Timp de trei ani a fost implicat direct în conducerea ţării. În anul 1930 după aproape cinci ani de şedere prin Europa în compania amantei sale Elena Lupescu, prinţul Carol se întoarce în ţară dând o lovitură de stat în urma căreia a fost încoronat. La succesul acţiunii temerare a vii­to­rului monarh, un rol însemnat l-a avut ajutorul fratelui său. Nu s-a instaurat însă o colaborare şi cu atât mai mult o armonie între cei doi fraţi.
În anul 1931 principele Nicolae s-a decis să încalce statutul Casei Regale şi să se căsătorească cu o româncă, Ioana Doletti. Casa sa princiară de la Snagov a devenit pentru câţiva ani un centru pentru intelectuali, dar şi pentru unii din duşmanii  politici ai lui Carol al II-lea şi a camarilei din jurul acestuia. În martie 1937, un consiliu de co­roa­nă, simplu organism de paie al regelui, a decis scoaterea sa dintre membrii familiei domnitoare şi pierderea tuturor drepturilor şi prerogativelor legate de această calitate. Totodată i s-a acordat numele de Nicolae Brana (după cas­telul Bran, foarte iubit şi vizitat de prinţ). La opt zile după aceea Nicolae a părăsit ţara pe pământul căreia nu a mai călcat apoi niciodată în timpul celor 40 de ani pe care i-a mai avut de trăit. Împreună cu soţia sa Ioana, s-a stabilit destul de repede în Elveţia care a devenit reşedinţa sa permanentă.
O vreme aflat în străinătate, prinţul Nicolae nu a desfăşurat activităţi poli­tice pentru a nu pierde subvenţia pro­misă de guvern şi pe care a investit-o cu folos mai ales în industria hotelieră din Ţara Cantoanelor, ceea ce i-a asigurat şi o buna situaţie materială. În septembrie 1940 fratele său, regele Carol al II-lea, a fost nevoit să abdice şi să apuce şi el drumul străinătăţii până la moartea sa în anul 1953. După preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu, prinţul Nicolae a făcut mai multe tentative de a reveni în ţară, însă conducătorul statului s-a opus. Totuşi în 1942, printr-un decret publicat în „Monitorul Oficial“, era repus deplin în drepturile sale ca membru al familiei regale. În anii războiului şi-a oferit opoziţiei, respectiv lui Iuliu Maniu, fără succes, oficiile pentru tratative privind scoaterea României din războiul alături de Axă. A asistat la întregul proces al instaurării regimului comunist în România denunţând în fel şi chip „sovie­tizarea’’ ţării. S-a bucurat de preţuire şi chiar simpatie în cercurile emigraţiei româneşti, de la opoziţia democratică la legionari. A participat la mai multe tentative de unire a exilului românesc. Participă frecvent cu mesa­je pentru poporul român difuzate de „Euro­pa Liberă“, „Vocea Americii“, „Ra­dio Londra“. A fondat în anul 1949, la Paris, Centrul român de cercetări, a cărei preşedinţie au avut-o printre alţii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă. A fondat o serie de publicaţii, precum şi o editură la care au cola­bo­rat printre alţii Grigore Gafencu, Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu. A finan­ţat mulţi ani biblioteca română din Freiburg şi publicaţia acesteia. A sprijinit în fel şi chip cauza românească a democraţiei şi libertăţii participând la congrese şi conferinţe, contribuind la activitatea unor fundaţii şi aşezăminte finanţând proiecte şi ajutând oameni care reuşeau să fugă din România în Occident.
A murit la 11 iulie 1977, fiind înmormântat la Lausanne în Elveţia. Prin testament a cerut ca osemintele sale să fie aduse în  ţară şi poate că în viitor acestea îşi vor găsi odihna de veci undeva, la Curtea de Argeş, la Snagov sau la Sinaia.